Ancelotti si trofeele

      E oficial, Carlo Ancelotti s-a despartit de Real Madrid. Anuntul a fost facut aseara de presedintele clubului, Florentino Perez. Era o decizie la care cam toata lumea se astepta, motivul demiterii fiind din cate se pare, numarul de trofee castigate de Ancelotti, sau , tind eu sa cred, numarul de campionate ale Spaniei castigate, adica 0. Un alt motiv ar fi si acest al doilea sezon, in care Real Madrid nu a castigat nimic.

      Dar i-a sa vedem totusi ce a castigat Carletto la Real Madrid. Un trofeu UEFA Champions League, " La Decima" cum se mai spune, trofeu asteptat timp de 12 ani de toata suflarea blanco, a castigat Supercupa Europei, Campionatul Mondial al Cluburilor si Cupa Spaniei, in total 4 trofee. Carcotasii probabil o sa spuna ca doar UCL a fost un trofeu cu adevarat important, celelalte fiind doar de consolare, fapt cu care personal nu sunt de acord. Un trofeu ramane un trofeu. Ma intorc insa la castigarea UCL si spun ca un asemenea trofeu, in fotbalul european este mult mai important decat castigarea campionatului national, in acest caz La Liga. Nici al doilea sezon a lui Ancelotti nu putem spune ca a fost unul slab in competitia suprema, avand in vedere faptul ca Real a fost totusi eliminata in semifinale, e adevarat dupa o dubla mansa cu Juventus nu prea stralucita din partea madrilenilor. Sa nu uitam ca in noul format nimeni nu a reusit sa castige UCL doi ani la rand, deci nu e un lucru iesit din comun faptul ca ai fost eliminat in semifinale, dupa ce cu un an mai inainte ai castigat trofeul. Dar trecutul de multe ori se uita, doar prezentul fiind cel care conteaza.
      Ancelotti mai are si una dintre cele mai bune rate ale victoriilor in cei doi ani petrecuti pe Bernabeu, fiind al doilea dupa Pellegri, care are un procent de 75%, Carlo 74,79%, iar pe locul 3 vine Mourinho cu 71,91%. Apropo de Mourinho, portughezul fiind precedentul antrenor pe banca Realului, acesta a castigat in cei 3 ani petrecuti aici, campionatul Spaniei, Cupa Spaniei si Supercupa Spaniei, in dreptul trofeelor continentale avand un mare 0. Sa nu uitam si faptul ca The Special One a suferit si cateva umilinte pe banca madrilenilor, cele mai concludende fiind un 0-5 cu Barcelona si acel 1-4 de la Dortmund din semifinale UCL. Acum stau si ma intreb care din cei doi are cifre mai bune, care din cei doi a obtinut trofee mai importante, iar raspunsul meu la aceasta intrebare este Ancelotti.
      E adevarat, acest al doilea sezon a fost unul ratat, un club cum e Real Madrid avand intotdeauna pretentii mari, standardele fiind foarte ridicate, an de an obiectivele fiind trofeele, iar in dreptul lui 2014-2015 nu avem ce sa trecem. Ancelotti a gresit poate in gestionarea lotului, folosind fara limita pe unii dintre jucatori, iar pe altii nu i-a jucat aproape deloc, pe acest fond aparand desele accidentari si mai ales oboseala din finalul sezonului, cand Real Madrid a dat impresia ca nu mai poate, pentru ca daca aruncam o privire la prima parte a sezonului, echipa a avut evolutii excelente. Totusi, ca un simplu microbist, care priveste lucrurile din exterior, tind sa cred ca Ancelotti nu e singurul vinovat de rezultatele obtinute in acest sezon, cauzele fiind multiple. I s-a mai reprosat repetatele infrangeri cu Atletico, sa nu uitam insa ca Real Madrid a castigat acest derby in cele mai importante momente, in finala de la Lisabona si in acest an in sferturile UCL.

      Aruncand o privire peste performantele lui Ancelotti am observat ca nu este chiar un expert in a castiga titluri nationale, descurcandu-se mult mai bine la cele europene. Dupa cum se stie, este antrenorul cu cele mai multe trofee UCL castigate (3), la fel ca si Bob Paisley, dar italianul mai are si o finala pierduta, ceea ce il face cel mai galonat antrenor din istoria competitiei. E adevarat, are si 3 titluri nationale, cu AC Milan, Chelsea si PSG, dar dati-mi voie sa cred ca UCL este mai greu de castigat decat un titlu national, mai ales cum este cel al Frantei de exemplu, in conditiile in care la PSG s-a facut investitii masive in lotul de jucatori. In schimb, cu AC Milan de exemplu a castigat doar o data Serie A in 8 ani petrecuti acolo. Concluzia ar fi ca Ancelotti iti castiga mai degraba un trofeu european, decat unul national, iar avand in vedere ca Real Madrid isi dorea enorm de mult "La Decima", italianul si-a cam facut datoria.
      Ramane de vazut cine il va inlocui pe italian, dar va fi greu de gasit un tehnician de valoarea, experienta si talentul acestuia de a tine in frau un vestiar plin de vedete, stiindu-se faptul ca Ancelotti se apropie foarte mult de jucatori, reusind sa ii aiba aproape.

Jucatori de legenda (2): "Der Kaiser" Franz Beckenbauer

      Prima data am auzit numele Franz Beckenbauer cu ocazia Campionatului Mondial din Italia 90, aveam aproape 11 ani, era putin dupa revolutie, asa ca nu aveam de unde sa stiu prea multe despre cel care statea pe banca RFG-ului, nationala care avea sa castige acel turneu final. Cu trecerea anilor, din carti sau de la televizor, din emisiuni retrospective sau din ziarele de sport, am aflat ca Franz Beckenbauer a fost si un mare jucator, chiar foarte mare.

Desen: Roman Cenusa

      "Der Kaiser" era un fotbalist complet, avand un stil de joc elegant, era un vizionar in teren, anticipa miscarile adversarilor si avea reale calitati de lider. Apreciat pentru polivalenta sa, "Der Kaiser" a evoluat in mai multe zone ale terenului, dar s-a afirmat pe postul de libero, fiind cel care a dezvoltat si a modernizat aceasta pozitie. Celebre sunt si iesirile sale cu balonul la picior din aparare, declansand de multe ori atacuri periculoase pentru poarta adversa. A dat dovada intotdeauna de spirit de sacrificiu, fiind celebru pentru felul in care a jucat in partida din semifinale cu Italia de la mondialul mexican din 70. Avand umarul dislocat in urma unui contact dur cu un adversar, Beckenbauer a terminat partida cu bratul legat de torace cu o fasa elastica, din pacate insa Germania avea sa piarda dramatic acea partida , scor 3-4, la capatul a 120 de minute epuizante. Franz a avut o contributie importanta la succesele nationalei sale inca de tanar, la mondialul din Anglia 1966, pe cand avea 21 de ani, reusea sa marcheze de 4 ori, unul dintre goluri fiind cel al victoriei din semifinala cu Rusia. Germania pierdea finala in fata Angliei, insa castigase un mare jucator. A fost capitanul echipei nationale la succesele din 72 la Campionatul European si 74 la Campionatul Mondial, turneu la care Germania a triumfat in finala in fata Olandei lui Cruyff, jucator cu care "Der Kaiser" a dus un duel de la distanta in anii 70 pentru suprematia in fotbalul european, duel care s-a intensificat si la nivel de club, Bayern si Ajax castigand in acei ani 6 trofee ale Cupei Campionilor Europeni.

"Der Kaiser" la celebrul meci cu Italia

      Beckenbauer a imbracat tricoul echipei nationale in 103 partide si a marca 14 goluri, timp in care a castigat un titlu mondial si unul european. Cu Bayern Munchen a reusit sa castige de 5 ori titlul in Bundesliga, de 5 ori Cupa Germaniei, iar pe plan international are in palmares 3 Cupe ale Campionilor, o Cupa UEFA si un trofeu Intercontinental.  Practic, urcusul lui Bayern Munchen in fotbalul mondial se poate confunda cu numele lui Franz Beckenbauer, care avandu-i alaturi pe Sepp Maier si Gerd Muller, a reusit sa aduca primele mari succese din istoria clubului. Individual, a reusit sa castige si Balonul de Aur in doua randuri, 1972 si 1976. Spre finalul carierei se transfera la Cosmos New York, unde joaca alaturi de marele Pele, reusind sa castige de 3 ori consecutiv titlul de campion. Revine in Germania si evolueaza la Hamburg, echipa cu care mai castiga un titlul de campion al Germaniei in 1982.

Franz Beckenbauer, capitanul campioanei mondiale

      Ca antrenor a condus nationala tarii sale spre finala mondialului din Mexic in 1986 pe care a pierdut-o in fata Argentinei lui Maradona. Isi ia insa revansa in 1990 cand va castiga titlul mondial in fata aceleiasi nationale.

Cateva cuvinte despre Cupa Italiei

      In aceasta seara se disputa finala Cupei Italiei intre Juventus Torino si Lazio Roma. Cele doua formatii detin impreuna 15 trofee, Juventus 9, pe primul loc la egalitate cu AS Roma, iar Lazio 6. Va vine sa credeti sau nu, Juventus nu a mai castigat trofeul din 1995, atunci reusind sa invinga intr-o dubla mansa pe Parma cu scorul general de 3-0. Ultimul triumf al lazialilor dateaza din 2013 cand a invins-o in finala chiar pe marea rivala AS Roma, prin golul lui Lulic. 
       Pana sa ajunga in finala Juventus a trecut de Hellas Verona, Parma si Fiorentina, in timp ce Lazio le-a depasit pe Bassano Virtus, Varese, Torino, Milan si Napoli. Cele doua combatante s-au mai intalnit o data in finala cupei, sezonul 2003-2004, atunci castigand Lazio dupa 2-0 la Roma si 2-2 in returul de la Torino. De mentionat faptul ca torinezii au sansa in acest an sa reuseasca o tripla istorica, campionat, cupa, Champions League.

       Sa vedem si cateva statistici ale acestei competitii, incepand cu o lista a castigatoarelor Cupei Italiei de pana acum:

 9 Juventus, Roma
 7 Internazionale
 6 Fiorentina, Lazio
 5 Milan, Napoli, Torino
 4 Sampdoria
 3 Parma
 2 Bologna
 1 Atalanta, Genoa, Vado, Venezia, Vicenza 

      Topul marcatorilor all time in Cupa Italiei:
 1. Altobelli 56
 2. Boninsegna 48
 3. Savoldi 47
 4. Vialli 42
 5. Anastasi 37
 6. Pulici 37
 7. R. Baggio 36
 8. Gigi Riva 33
 9. Mancini 32
10. Pruzzo 30

      Topul prezentelor all time in Cupa Italiei:
 1. Mancini 120
 2. Bergomi 119
 3. Vierchowod 116
 4. Causio 113
 5. G. Galli 112
 6. Zoff 110
 7. Ivano Bordon 102
 8. Salsano 102
 9. Bruscolotti 100
10. Scirea 100

Pacea si linistea aduc titlul Barcelonei

      Barcelona a devenit ieri noua campioana a Spaniei, dupa victoria de pe Vicente Calderon cu 1-0, prin golul marcat de Messi. Rolurile fata de finalul sezonului trecut s-au schimbat, atunci cand Atletico sarbatorea castigarea titlului pe Nou Camp.

      Catalanii au devenit campioni dupa o prima parte de sezon zbuciumata in care au suferit 3 infrangeri si au inregistrat doua egaluri, toate acestea avand loc in primele 17 etape. Era deja prea mult, in conditiile in care cu doua sezoane in urma triumfau cu o linie de clasament in care aveau doar 2 infrangeri si 4 rezultate de egalitate. Personal nu ma gandeam ca Barcelona mai poate castiga titlul, jocul echipei nu stralucea deloc, Realul era pe val, iar partida din etapa 17 in deplasarea de la Sociedad, pierduta cu 1-0 parea sa adanceasca serios criza Barcelonei. Conflictul dintre Luis Enrique si Messi era tot mai adanc, argentinianul fiind rezerva la acea partida, pe banca luand parte alaturi de el un alt star al echipei, brazilianul Neymar. Enrique a riscat si s-a ars, a pierdut cu 1-0, echipa nu juca nimic, atmosfera in lot era apasatoare, deci era nevoie de o schimbare. Presa internationala a inceput sa speculeze, ca va pleca Enrique, ca va pleca Messi, insa aceste lucruri nu s-au intamplat. In cele din urma se pare ca cei doi au recurs la un compromis, niciunul neavand de castigat din acea situatie, Messi acceptand sa joace in flancul drept al atacului Barcelonei, pentru ai face loc uruguaya-ului Luis Suarez in centru. Multi sustin ca de aici a pornit si conflictul, argentinianul refuzand in prima parte a sezonului sa joace acolo, lucru deloc pe placul tehnicianului.

      A fost momentul de cotitura, deoarece exact de la meciul urmator am vazut un alt Messi, o alta Barcelona, argentinianul fiind alaturi de Neymar si Suarez absolut devastator in partida cu Atletico, castigata de catalani cu scorul de 3-1. De atunci atmosfera la echipa s-a imbunatatit vizibil, Luis Enrique a lasat la o parte experimentele, in tur avand incercari cu diferiti jucatori, iar rezultatele au inceput sa apara. De la celebra partida cu Sociedad, Barcelona a mai disputat 20 de partide, reusind sa castige 18 dintre ele, in celelalte doua inregistrand o remiza si o infrangere. O serie de exceptie care a cuprins si victoria de pe teren propriu cu Real Madrid, partida poate decisiva in economia campionatului. De mentionat si colaborarea excelenta din linia de atac dintre Neymar, Suarez si Messi cei trei avand marele merit pentru returul de exceptie facut de Barcelona, echipa reusind sa se califice si in finala UEFA Champions League. Trio-ul sud-american a fost de neoprit, reusind impreuna pe durata intregului sezon 115 goluri si 46 de assist-uri, cifre absolut impresionante.

      Acest titlu castigat de Barcelona dovedeste ca fara liniste in vestiar, fara intelegere, fara colaborare, fara compromisuri, nicio echipa din lume nu poate reusi. In acest an am vazut, cum o echipa s-a schimbat cu 180 de grade, iar acum moment poate reusi tripla, campionat, cupa, UCL.

Barcelona si Juventus asteptate la Berlin

      Aseara s-a stabilit si cea de a doua finalista a UEFA Champions League, aceasta fiind Juventus Torino, dupa ce cu o zi inainte aflasem ca Barcelona este cealalta formatie care va ajunge la Berlin pe data de 6 iunie.

      Despre Barcelona se cam stia din tur, dupa acel 3-0 cu Bayern pe Nou Camp, insa nemtii au continuat sa spere si parca ne-au facut si pe noi, privitorii neutrii, sa credem ca vom avea o partida cu ceva emotii, in care orice e posibil. Nu a fost insa asa, iar Barcelona hotarase inca de la pauza soarta calificarii, cand conducea cu 2-1, iar Bayern aveam nevoie in acel moment de inca 5 goluri. Bavarezii au mai reusit asemenea ispravi, ne amintim partidele cu Roma, Sahtior si Porto, insa Barcelona e cu totul altceva. Au castigat pana la urma cu 3-2, dar impresia a fost ca Barcelona fiind cu sacii in caruta, a cam redus turatia motoarelor. Chiar daca in Bundesliga defileaza, mie Bayern mi-a lasat impresia, iar aici ma refer la perioada cu Pep Guardiola la timona, ca nu poate, nu are forta de a se bate cu granzii Europei. Imi vin in minte partidele cu City, Real Madrid, iar acum Barcelona. In schimb, daca ne uitam la traseul formatiei catalane, aceasta a depasit in acest sezon pe City in optimi, in sferturi a trecut lejer de PSG (e adevarat, francezii cu multi absenti in partida tur), iar in semifinale, a depasit-o mai usor decat era de asteptat pe Bayern.

      Semifnala de aseara a fost in schimb mult mai diferita, un meci in care ne puteam astepta la absolut orice si nimeni nu cred ca avea o certitudine asupra echipei care va accede in finala. Aceasta senzatie am avut-o nu numai inaintea partidei, dar si in timpul acesteia, cand cele doua formatii au condus pe rand ostilitatile. Juventus a inceput bine, dar odata cu trecerea timpului s-a retras, iar Realul a inceput sa puna presiune, reusind sa deschida scorul dintr-un penalty transformat de Ronaldo. In acel moment fiind pe val si avand si publicul in spate, Real parea de neoprit, iar eu personal, ii vedeam deja calificati, chiar daca sincer nu imi doream sa vad un El Clasico si in finala Champions League. M-am inselat, iar de la cabine a iesit un Juventus mult mai hotarat, in timp ce Real Madrid mi s-a parut, mai ales dupa golul lui Morata de nerecunoscut. Un Morata, crescut de academia Realului si care a adus aminte fanilor blanco de dubla cu Monaco din 2004, cand Morientes, jucator imprumutat chiar de madrileni, a inscris de doua ori, cate un gol in fiecare mansa, contribuind astfel din plin la eliminarea echipei de care apartinea. Desi mai era nevoie de un singur gol pentru a trimite partida in prelungiri, iar timp mai era, Realul parea o echipa fara orizont, fara personalitate, iar cu trecerea timpului mi-a lasat senzatia ca se consoleaza cu gandul eliminarii, chiar daca sansele de a egala nu au lipsit, Bale ratand cea mai mare ocazie a gazdelor.

      Daca imi spunea cineva in toamna ca Juventus va juca finala, ii ziceam ca e nebun, ca e un lucru aproape imposibil, altele fiind favoritele la startul competitiei. E adevarat, au avut si un culoar sa zicem favorabil, dar din dubla cu Real, Batrana Doamna a fost cea care a meritat sa se califice.
      Ce va fi la Berlin, nu cred ca poate sa intuiasca cineva. La prima vedere Barcelona pare favorita, dar a mai pornit ea din aceasta postura si in finalele din 86 cu Steaua si 94 cu Milan, atunci cand Dream Team-ul lui Cruyff pierdea cu un neverosimil 0-4. O finala ramane o finala, iar intr-un asemenea meci nu cred ca mai exista favorita.

30 de ani de la triumful Veronei

      Exact in urma cu 30 de ani, Hellas Verona devenea matematic campioana Italiei, inainte cu o etapa de final. A fost un triumf pe undeva surprinzator, avand in vedere ca altele erau echipele favorite din acel sezon. Juventus era echipa momentului in Italia, avand in componenta jucatori ca Platini, Boniek sau Paolo Rossi, Inter cu Rummenigge, Bergomi sau Altobelli, Napoli cu Maradona proaspat transferat, sau Roma care era si ea o forta in acea perioada.

      Verona insa, avea atuurile ei, iar acestea se numeau Hans-Peter Briegel, international german de valoare transferat de la Kaiserslautern, atacantul danez Elkjaer Larsen si italienii Fanna, Di Genaro si Galderisi. Verona avea sa inceapa acel sezon ca din tun, castigand in prima etapa cu scorul de 3-1 in fata napoletanilor condusi din teren de Maradona, aflat la debut. Galben-albastrii si-au continuat partidele bune, iar in turul campionatului aveau sa mai obtina printre altele, doua rezultate albe in deplasarile de la Milano cu Inter si de pe Olimpico impotriva lui AS Roma si doua victorii extrem de importante impotriva echipelor din Torino, 2-0 pe teren propriu cu Juventus si 2-1 in deplasarea cu Torino, echipa cu care se va duela in cele din urma pentru titlul de campioana. Prima infrangere a sezonului vine chiar in ultima etapa a turului, 1-2 in deplasare cu malt mai slab cotata Avellino. La finalul primei parti a sezonului, dupa 15 etape ( Serie A era compusa din 16 echipe) podiumul arata in felul urmator: 1.Verona 22; 2.Inter 21; 3.Torino 20.

      Returul campionatului a fost unul la fel de bun, in care Verona avea sa obtina alte 21 de puncte, reusind sa castige campionatul cu un total de 43 (pe atunci se acordau 2 puncte la victorie), avand un avans de 4 puncte in fata locului secund ocupat de Torino. De remarcat din acel retur victoria de pe Friulli cu scorul de 5-3 impotriva lui Udinese, echipa care il avea in componenta pe marele Zico. Sa mentionam si faptul ca Verona a mai suferit o infrangere si in retur, pierzand pe teren propriu in fata lui Torino cu scorul de 1-2, in etapa cu numarul 25. Chiar si asa, Verona avea sa castige titlul de campioana pe 12 mai, cu o etapa inainte de final, moment in care avea 4 lungimi mai mult decat Torino. Clasamentul la finalul celor 30 de etape arata in felul urmator: 1.Verona 43; 2.Torino 39; 3.Inter 38. Cei mai importanti marcatori ai echipei au fost Galderisi cu 11 reusite, Briegel 9 si Elkjaer 8.

      Sa vedem si lotul de jucatori care au adus primul si singurul titlu din istoria clubului:
Portari: Claudio Garella, Sergio Spuri
Fundasi: Hans-Peter Briegel, Mauro Ferroni, Silvano Fontolan, Fabio Marangon, Luciano Marangon, Roberto Tricella.
Mijlocasi: Luciano Bruni, Antonio Di Gennaro, Dario Dona, Pietro Fanna, Luigi Sacchetti, Domenico Volpati
Atacanti: Elkjaer Larson, Giuseppe Galderisi, Franco Turchetta
Antrenor: Osvaldo Bagnoli

      Sezonul urmator Hellas Verona participa in Cupa Campionilor Europeni, fiind eliminata chiar de Juventus dupa 0-0 si 0-2, torinezii fiind detinatorii trofeului.