Cum a fost ucis "catenaccio"

     

Jock Sein langa cele 3 trofee castigate in 1967

      Pe 25 mai, 1967, pe Estadio Nacional din Lisabona, Inter Milano avea sa de-a piept cu puternica formatie scotiana Celtic Glasgow in finala Cupei Campionilor Europeni. Italienii castigasera doua din ultimele trei trofee ale competitiei si era o forta in Europa. Toate acestea datorita lui Helenio Herrera si a inventiei sale numite catenaccio (a fost inventat mai devreme, dar Herrera la dus la perfectiune). Mai pe inteles, acest stil de joc era o formula ultra defensiva, in care 3 fundasii luau in marcaj foarte strans atacantii adversi, iar in spatele lor un "libero", care avea rolul de a intercepta orice minge trecea de cei din fata lui. In felul acesta Inter devenise doi ani la rand campioana Europei, in 1964 si 1965, urmand sa lupte pentru cel de al treilea trofeu din vitrina. In contradictie, pe cealalta banca, statea un antrenor cu conceptii total opuse, Jock Stein fiind un adept al stilului ofensiv.

      Cum s-au calificat echipele:

Celtic Glasgow: 2-0(acasa) si 3-0(deplasare) cu FC Zurich, 3-1 (d) si 3-1(a) cu FC Nantes, 0-1 (d) si 2-0 (a) cu FK Vojvodina, 3-1 (a) si 0-0 (d) cu Dukla Praga.

Inter Milano: 1-0 (acasa) si 0-0 (deplasare) cu Torpedo Moscova, 2-1 (a) si 2-0 (d) cu Vasas, 1-0 (a) si 2-0 (d) cu Real Madrid, 1-1 (a), 1-1 (d) si 1-0 (pe teren neutru) cu TSKA Sofia.

      Italienii erau marii favoriti ai finalei, avand pe banca cel mai valoros antrenor al vremii, aveau cativa internationali de mare valoare, Burnich, Facchetti, Mazzola sau Domenghini. In plus era foarte greu sa ii marchezi gol acelui Inter, iar pe contraatac era o echipa letala. La scotieni, lipsea cel mai important om al lor, Joe McBride, dar cu toate astea Celtic era decisa sa scrie istorie, avand ocazia sa devina prima echipa britanica, care ar reusi sa castige cel mai important trofeu european. Inaintea partidei Jock Stein avea sa spuna: "Vom ataca asa cum nu am mai facut-o niciodata".

      Formatiile de start:

Celtic: Simpson- Craig, McNeill (c), Clark, Gemmell- Murdoch, Auld- Johnstone, Chalmers, Wallace, Lennox.

Inter: Sarti- Picchi (c), Burnich, Guardieri, Fachetti- Bedin, Mazzola, Bicicli- Domenghini, Cappellini, Corso.

      Facchetti si compania au inceput in forta, iar Mazzola a deschis scorul inca din minutul 7, in urma unei lovituri de la 11m. Cum era de asteptat, din acel moment Inter-ul s-a retras, iar acest lucru i-a fost pana la urma fatal. Asa cum promitea inaintea partidei antrenorul lor, scotienii au atacat cum nu au mai facut-o vreodata pornind un adevarat asediu la poarta lui Sarti. Desi au ratat ocazii mari, scorul la pauza 0-1. In repriza secunda elevii lui Herrera au continuat sa se apere, de cele mai multe ori chiar in 9 oameni, dar pana la urma zidul a cedat. Prima data in minutul 63, cand Gemmel a reusit sa il invinga pe bravul Sarti cu un sut de la 25 de metri. Celtic a continuat sa atace, iar Chalmers a inscris in minutul 84 golul unei victorii mult asteptate si meritate a scotienilor. De mentionat ca din minutul 7 cand au deschis scorul, italienii nu au mai avut nicio ocazie, cedand initiativa in totalitate echipei adverse. Tocmai din aceste motive, multi au considerat acest succes, o victorie a fotbalului, aproape toata presa vremii aplaudand triumful scotian, sau poate esecul lui Herrera.
      La capatul acelui sezon, Celtic a reusit tripla intrand definitiv in istoria fotbalului european. Pentru Inter, specialistii vemii au considerat ca acel meci a fost inceputul sfarsitului unei perioade de succes.

Primul trofeu european castigat de "padurari"

Sezonul premergator:

La sfarsitul sezonului 1977-1978 Nottingham Forest avea sa se incoroneze cu titlul de campioana a Angliei. Padurarii devansau in clasament pe Liverpool, nimeni alta decat campioana en-titre si in acelasi timp regina Europei. Avansul la final era de 7 puncte, iar noua campioana incheia sezonul fara infrangere. Pentru a se intelege mai bine proportile succesului obtinut de elevii lui Brian Clough,  trebuie mentionat faptul ca Nottingham castigase titlul din postura de nou promovata. Astfel, alaturi de cormorani urma sa reprezinte Anglia in competitia europeana numarul unu, Cupa Campionilor Europeni.

Drumul european.

Se anunta o campanie dificila, la startul competitiei luand parte echipe de renume, iar aici as mentiona pe Real Madrid, Liverpool, Juventus sau FC Koln. Brian Clough avea la dispozitie un lot valoros, insa jucatorii cheie erau legendarul portar englez Peter Shilton, fundasul dreapta Viv Anderson, mijlocasul Martin O'Neill, atacantul Trevor Francis (primul britanic transferat pentru un milion de lire) si trio-ul scotian  format din fundasul Kenny Burns, mijlocasul Archie Gemmil si aripa John Robertson. Nottingham nu a fost prea norocoasa la tragerea la sorti, urmand sa intalneasca inca din primul tur detinatoarea trofeului si totodata rivala din campionat FC Liverpool. In prima mansa padurarii aveau sa castige cu scorul de 2-0 prin golurile marcate de Birtles si Barett, devenind astfel favoriti la calificare. In retur Liverpool nu a reusit sa intoarca si astfel Nottingham trecea in turul urmator eliminand detinatoarea trofeului, asta dupa ce ii suflase si titlul in competitia interna. Deja nu mai era un foc de paie, Nottingham trebuia luata in seama.

Au urmat optimile, unde britanicii au intalnit campioana Greciei, AEK Atena, echipa de care a trecut marcandu-i 7 goluri in dubla mansa, 2-1 la Atena si 5-1 in returul din Anglia. In sferturi sortii le-au fost favorabili, iar Grashoppers Zurich avea sa plece din Anglia cu 4 goluri primite, marcand o singura data. Dupa rezultatul din prima mansa, returul din Elvetia era doar o simpla excursie pentru padurari, partida incheindu-se nedecis, 1-1, iar campioana Anglia ajungea in semifinalele competitiei. Deja era o performanta de neimaginat pentru un club care in urma cu doi ani era in liga secunda engleza.

Din acest moment se putea intampla orice, in urne ramanand Nottingham, Austria Viena, Malmo si FC Koln. Zeita Fortuna a fost dura cu elevii lui Clough, FC Koln fiind ultimul obstacol in drumul catre finala. Mansa tur a avut loc pe City Ground din Nottingham, iar cei prezenti au avut parte de un adevarat spectacol. Belgianul Van Gool a deschis scorul pentru tapi in minutul 6. Internationalul german Dieter Muller avea sa dubleze avantajul oaspetilor in minutul 20 si toata lumea vedea in fata ochilor sfarsitul frumoasei aventuri europene. Birtles nu este de acord si reduce din diferenta in minutul 28. Echipele intra la cabine scorul fiind 1-2. In repriza secunda gazdele au o revenire spectaculoasa si intorc rezultatul prin reusitele lui Bowyer (53) si Robertson (63). Nemtii insa dau dovada ca nu se dau batuti niciodata si reusesc sa egaleze in minutul 85 prin Okudera. Partida se incheie 3-3, calificarea urmand sa se decida in returul din Germania. Meciul retur este total opus primului “episod”din punct de vedere al spectacolului, iar “rosii” se impun la limita, 1-0, unicul gol al partidei fiind marcat de Bowyer in minutul 65, obtinand astfel biletele pentru finala de la Munchen.

Finala:

Adversara din finala a celor de la Nottingham urma sa fie FF Malmo, campioana Suediei. In drumul spre finala, nordicii au eliminat pe AS Monaco 0-0(a) si 1-0(d), Dinamo Kiev 0-0(d) si 2-0(a), Wisla Cracovia 1-2(d) si 4-1(a), iar in semifinale 0-0(d) si 1-0(a) cu Austria Viena. De observat faptul ca Malmo a primit goluri doar de la campioana Poloniei, in rest niciuna din celelalte adversare, 3 la numar, nu au reusit sa perforeze poarta suedezilor.

Fara a lua din meritele doua finalistelor, trebuie sa recunoastem ca acestea au beneficiat si de circumstante favorabile, doua dintre favorite impiedicandu-se inca din primele faze ale competitiei, Juventus fiind eliminata chiar din primul tur de Glasgow Rangers, iar Real Madrid  a fost scoasa din lupta, am putea spune surprinzator de Grashoppers.

Olympiastadion din Munchen era gazda acestei finale, 68000 de spectatori fiind prezenti in tribune. Din pacate pentru spectacol, Malmo a abordat o tactica defensiva, retragandu-se in aparare si asteptand adversarul. Totusi, atractia finalei avea sa fie Trevor Francis, omul adus pentru un milion de lire urmand sa-si faca debutul in cupele europene chiar in finala Cupei Campionilor Europeni. Campioana Suediei a reusit sa faca fata presiunii doar pana in finalul primei reprize, cand John Robertson, una din cele mai bune extreme a momentului a luat o actiune pe cont propriu, a trecut de doi adversari pe partea stanga si a centrat pentru Trevor Francis, care se demarcase in careul advers. 

Atacantul padurarilor, “omul de un milion de lire” a reusit sa trimita printr-o lovitura de cap balonul in plasa, scorul devenind 1-0 si rasplatindu-i astfel increderea managerului Brian Clough. Repriza secunda a continuat in aceeasi nota, britanicii ratand inca doua ocazii bune de a marca, in timp ce suedezii nu au dat niciun moment senzatia ca ar avea puterea sa egaleze si sa revina in joc. Finala se incheie cu victoria lui Nottingham, padurarii rasturnand toate calculele hartiei si castigand mult ravnitul trofeu, devenind echipa momentului in Europa.

Formatiile de start:

     Nottingham Forest: 1.Shilton- 2.Viv Anderson, 5.Lloyd, 6.Burns, 3.Clark- 7.Francis, 6.McGovern (cpt), 8.Bowyer, 11.Robertson- 9.Birtles, 10.Woodcock.

Antrenor: Brian Clough

     FF Malmo: 1.Moller- 2.R Andersson, 4.Jonsson, 5.M Anderson, 3.Erlandsson- 8.Pritz, 6.Tapper, 7.Ljungberg, 11.Kinnvall- 10.Cervin, 9.Hansson.

Antrenor Bob Houghton

     Despre Brian Clough putem spune pe buna dreptate, ca este artizanul acestei imense realizari, fiind cel care a luat echipa din liga secunda, a construit-o dupa cum a vrut si a dus-o pe cele mai inalte culmi ale succesului. Este considerat unul dintre cei mai priceputi manageri din istoria fotbalului englez, fiind un adevarat vizionar, un geniu.

     Aceasta a fost povestea primului trofeu european castigat de Nottingham Forest.

La multi ani, Francesco Totti !!!

      "Marele meu regret este ca nu am reusit sa il transfer pe Francesco Totti. Am fost in discutii avansate cu AS Roma, dar in final Francesco a decis sa ramana pentru ca este prea atasat de acel club." Cam asa suna o declaratie a lui Florentino Perez legata de legenda Romei. La randul sau Totti avea sa declare urmatoarele in privinta acestui subiect: "Daca ar fi fost sa aleg Madridul, as fi castigat 3 Ligi ale Campionilor si poate Balonul de Aur. Dar sunt fericit de alegerea facuta, singurul meu regret fiind acela ca nu am castigat mai multe campionate cu AS Roma".

      Totti a ajuns la 39 de ani, avand 23 de sezoane disputate in tricoul Romei, dar a ramas in palmares cu un singur titlu de campion al Italiei cu AS Roma. A tot amanat retragerea, probabil in speranta ca va mai reusi odata aceasta performanta. In primul sezon cu Rudi Garcia pe banca, capitolinii au dat senzatia ca au aceasta forta, insa inconstanta in rezultate si un adversar Juventus mult mai puternic au zdruncinat sperantele fanilor si a lui Totti de a-si indeplini aceasta dorinta. De mentionat ca dupa titlul castigat in 2001, Totti nu a fost departe de a repeta performanta, terminand cu AS Roma pe pozitia secunda de alte 8 ori. In schimb a castigat a doua competitie nationala ca importanta, Cupa Italiei de 5 ori.
      Nu de putine ori avem senzatia ca unii jucatori meritau mai mult decat au primit de la zeul fotbal. Este si cazul lui Totti, personal cred cu tarie ca legendarul capitan al Romei merita mai mult. Ma refer aici la trofee individuale sau cu echipa. Ar fi reusit mai mult daca s-ar fi transferat la o echipa mai mare? Cu siguranta ca da. Aici nu fac referire la numarul de goluri, avand 300 de reusite pentru Roma in 746 de aparitii, dar cu siguranta putea avea mult mai multe trofee castigate in lunga sa cariera.

      Totusi, Francesco are in palmares un titlu mondial cu nationala Italiei, performanta care poate compensa toate celelalte lipsuri din cariera sa. Sa ridici trofeul mondial deasupra capului, in tricoul nationalei tarii tale, este probabil tot ce si-ar dori mai mult un fotbalist. Mai jos un videoclip cu momentele de magie ale lui Francesco Totti.

Din drama Parmei ramane istoria

      Daca noi suntem obisnuiti sa vedem prabusirea sau desfintarea echipelor de traditie, prin alte parti nu se intampla foarte des acest lucru. Ieri insa am citit pe toate site-urile de sport despre retrogradea pana in Serie D, a patra liga italiana, a unui club legendar, Parma FC. Pe undeva asteptata din cauza problemelor financiare, decizia a fost luata dupa ce clubul nu a reusit sa gaseasca niciun investitor care sa plateasca datoriile.

      Cei care au urmarit fotbalul italian in anii 90', cu siguranta isi aduc aminte de urcusul acestei frumoase echipe. La acea vreme Serie A era cel mai atractiv campionat din lume, formatiile din Italia atrageau cam toti marii jucatori ai planetei, iar competitiile europene erau dominate de cluburile din peninsula.

Finala Cupei Cupelor 1992-1993

Atunci a aparut in peisaj Parma, cu Nevio Scala pe banca si sprijinita financiar de concernul Parmalat, echipa a reusit sa castige primul trofeu din istorie in sezonul 1991-1992. Parma isi aduce surprinzator in vitrina Cupa Italiei dupa o dubla cu Juventus, 0-1 la Torino si 2-0 pe teren propriu. Investitiile au continuat, iar in sezonul urmator galben-albastrii aveau sa castige si primul lor trofeu european, Cupa Cupelor invingand in finala cu 3-1 echipa belgiana Anvers. La inceputul anului 1994, Parma intalneste pe AC Milan in Supercupa Europei, castigand trofeul dupa o dubla mansa, 0-1 si 2-0. Se dorea insa mai mult si vazand ca se poate, toata suflarea isi dorea un Scudetto. Sunt adusi jucatori de mare valoare, printre care Dino Baggio, Gianfranco Zola, Nestor Sensini, Fernando Couto, iar mai apoi Stoichkov, Crespo, Cannavaro, Thuram sau Veron. Seria succeselor in Europa a continuat, iar parmegianii ii mai sufla un trofeu lui Juventus, castigand Cupa UEFA in sezonul 94-95, 1-0 la Parma si 1-1 pe Delle Alpi. Chiar si investind masiv in lotul de jucatori Parma nu va reusi sa castige niciodata Serie A, (poate ar fi meritat un titlu in toti acesti ani), terminand o singura data pe pozitia secunda, la mare lupta cu Juventus, in sezonul 96-97, doua puncte despartind cele doua formatii la final. In 1998-1999 avand o formatie absolut magnifica, Parma castiga Cupa Italiei si Cupa UEFA, invinsele de atunci fiind Fiorentina si Marseille. Ultimul trofeu important castigat de clubul de pe Ennio Tardini a fost Cupa Italiei in sezonul 2001-2002, din nou invinsa ei fiind Juventus Torino, din cate se pare una din victimele preferate.

Finala Cupei UEFA 1998-1999

      In toata aceasta perioada de succes nume importante de antrenori au luat loc pe banca tehnica, Nevio Scala fiind cel mai de succes dintre ele, practic acesta turnand fundatia, tot el continuand constructia acestei echipe. Au urmat apoi in acei ani de glorie, Carlo Ancelotti (96-98), Alberto Malesani (98-01) si Ariggo Sachi pentru o scurta perioada in 2001 (Sacchi mai antrenase Parma in perioada 85-87).
      Cauzele care au dus la situatia dezastruoasa in care se afla clubul la momentul actual sunt multe si nu mi-am propus sa le discut in acest articol, in care am vrut doar sa prezint anii frumosi ai cruciatilor in prim planul fotbalului european.. Timp de 10 ani Parma a fost una dintre cele mai bune si mai constante formatii de pe batranul continent, castigand patru trofee europene si patru nationale, disputand si alte cateva finale. Poate clubul va reusi peste ani sa isi revina, multe alte formatii renascand din cenusa de-a lungul timpului, insa cu siguranta va fi un drum lung si anevoios, iar la performantele de odinioara ma indoiesc ca va mai putea ajunge. Din Parma a ramas doar istoria, una  poate cam scurta, dar frumoasa.
     

Trofeele castigate de Parma, sursa: wikipedia.

Povestea celui de al doilea titlu mondial al Squadrei Azzurra

      Pe data de 19 iunie 1938 Italia devenea prima natiune care castiga de doua ori consecutiv Campionatul Mondial de fotbal, invingand in finala Ungaria cu scorul de 4-2. Multa lume s-a simtit usurata in urma acelui triumf, vehiculandu-se varianta ca jucatorii italieni ar fi primit amenintari cu moartea din partea lui Mussolini in cazul in care nu ar fi castigat acea finala. Chiar portarul Ungariei, Antal Szabo a declarat dupa meci "Poate am primit 4 goluri, dar cel putin le-au fost salvate vietile". Intr-adevar Mussolini trimise o telegrama folosind cuvintele " vincere o morire", dar acestea au fost interpretate gresit, de fapt el dorind sa spuna, "da-ti totul" sau "da-ti ce aveti mai bun din voi".

      Squadra Azzurra castigase precedentul mondial, cel din 1934, dar din acea formatie nu se mai regasea acum decat Giuseppe Meazza si antrenorul Vittorio Pozzo, considerat de multi artizanul acelor doua triumfuri, fiind singurul selectioner din istorie dublu castigator al mondialului. Italienii si-au apropiat victoria datorita puternicei sale defensive, formatia din peninsula incasand pana la finala doar cate un gol in fiecare partida, 2-1 cu Norvegia, 3-1 cu Franta si 2-1 cu Brazilia. Organizarea lor defensiva a impresionat mai ales in partida cu Brazilia, cand au reusit sa-l anihileze pe gogheterul acelui mondial, Leonidas (7 goluri).

      Finala s-a jucat pe Stade Olympique de Colombes din Paris in fata a 60000 de spectatori. Italia a deschis scorul prin Colaussi in minutul 6, iar la pauza conducea cu 3-1, Piola si inca odata Colaussi trecandu-si numele pe lista marcatorilor. Pentru maghiari a marcat Titkos. In repriza secunda Sarosi reduce din diferenta, dar Piola in minutul 82 risipeste emotiile, iar Italia devine campioana lumii pentru a doua oara consecutiv. Umatorul titlu avea sa vina la 44 de ani distanta, 3-1 cu Germania la mondialul spaniol din 82, timp in care Squadra Azzura a mai jucat o finala, pierduta insa in fata Braziliei, 1-4 in 1970.

Cam tot ce trebuie sa stim despre Copa America

      Intr-o perioada de pauza competitionala, in care microbistii de obicei se plictisesc, fotbalul din America de Sud ne va mai umple putin zilele, iar incepand de joi noaptea vom putea vedea pe micile ecrane Copa America, transmisa in Romania de DigiSport.

      Copa Amercia este cea mai veche competitie continentala din lume, prima editie dispuntandu-se in 1916, luand parte doar 4 echipe; Argentina, Uruguay, Brazilia si Chile. Acel turneu s-a desfasurat in sistem grupa, iar ocupanta locului 1 la final urma sa intre in posesia trofeului, castigatoare fiind nationala Uruguay-ului. De altfel Urugauy detine recordul trofeelor castigate, 15, urmata de Argentina cu 14 si Brazilia 8. Tot nationala Uruguay-ului este si detinatoarea trofeului, castigand ultima editie, cea din 2011 disputata in Argentina, dupa finala cu Paraguay scor 3-0.
      Ca in fiecare data favoritele pot fi considerate Brazilia si Argentina, insa nationala Columbiei poate avea un cuvant greu de spus in aceasta editie, actuala generatie fiind una de exceptie cu jucatori de certa valoare, amintindu-i aici pe Bacca, Rodriguez, Falcao, Cuadrado sau Martinez. Competitia va debuta pe data de 11 iunie, iar finala se va disputa 4 iulie. Marele absent al turneului este uruguayanul Luis Suarez, atacantul Barcelonei fiind suspendat in urma incidentului de la mondialul din Brazilia.

Grupele si programul de disputare:

Grupa A: Chile, Mexic, Bolivia, Ecuador
12 iunie, ora 02:30, Santiago: Chile - Ecuador
13 iunie, ora 02:30, Vina del Mar: Mexic - Bolivia
16 iunie, ora 00:00 Valparaiso: Ecuador - Bolivia
16 iunie, ora 02:30, Santiago: Chile - Mexic
20 iunie, ora 00:00, Rancagua: Mexic - Ecuador
20 iunie, ora 00:00, Santiago: Chile - Bolivia

Grupa B: Argentina, Uruguay, Paraguay, Jamaica


13 iunie, ora 22:00, Antofagasta: Uruguay - Jamaica
14 iunie, ora 00:30, La Serena: Argentina - Paraguay
17 iunie, ora 00:00, Antofagasta: Paraguay - Jamaica
17 iunie, ora 02:30, La Serena: Argentina - Uruguay
20 iunie, ora 22:00, La Serena: Uruguay - Paraguay
21 iunie, ora 00:30, Vina del Mar: Argentina - Jamaica

Grupa C: Brazilia, Columbia, Peru, Venezuela

14 iunie, ora 22:00, Rancagua: Columbia - Venezuela
15 iunie, ora 00:30, Temuco: Brazilia - Peru
18 iunie, ora 03:00, Santiago: Brazilia - Columbia
19 iunie, ora 02:30, Valparaiso: Peru - Venezuela
21 iunie, ora 22:00, Temuco: Columbia - Peru
22 iunie, ora 00:30, Santiago: Brazilia - Venezuela

      Se califica automat primele doua clasate din cele trei grupe, in timp ce ultimele doua care vor intregi tabloul "sferturilor" vor fi stabilite din cele trei echipe care vor incheia pe locul trei (un clasament in trei, din care primele doua merg mai departe). 

Sferturi de finala

1 - 25 iunie, ora 02:30, Santiago: Castigatoarea grupa A - Locul 3 grupa B/C
2 - 26 iunie, ora 02:30, Temuco: Locul 2 grupa A - Locul 2 grupa C
3 - 27 iunie, ora 02:30, Vina del Mar: Castigatoarea grupa B - Locul 3 grupa A/C
4 - 28 iunie, ora 00:30, Concepcion: Castigatoarea grupa C - Locul 2 grupa B

Semifinale

30 iunie, ora 02:30, Santiago: Castigatoarea sfert de finala 1 - Castigatoarea sfert de finala 2
1 iulie, ora 02:30, Concepcion: Castigatoarea sfert de finala 3 - Castigatoarea sfert de finala 4

Finala mica - 4 iulie, ora 02:30, Concepcion
Finala mare - 4 iulie, ora 23:00, Santiago.

Castigatoare Copa America:

15 titluri - Uruguay
14 titluri - Argentina
8 titluri - Brazilia
2 titluri - Peru, Paraguay
1 titlu - Columbia, Bolivia

Loturile celor 12 participante:

ARGENTINA

Portari: Sergio Romero (Sampdoria), Nahuel Guzman (Tigres), Mariano Andujar (Napoli)

Fundaşi: Pablo Zabaleta (Manchester City), Facundo Roncaglia (Genoa), Ezequiel Garay (Zenit), Martin Demichelis (Manchester City), Nicolas Otamendi (Valencia), Marcos Rojo (Manchester United), Milton Casco (Newell's)

Mijlocaşi: Javier Mascherano (Barcelona), Lucas Biglia (Lazio), Ever Banega (Sevilla), Roberto Pereyra (Juventus), Fernando Gago (Boca), Angel Di María (Manchester United), Erik Lamela (Tottenham), Javier Pastore (PSG)

Atacanţi: Lionel Messi (Barcelona), Sergio Aguero (Manchester City), Carlos Tevez (Juventus), Ezequiel Lavezzi (PSG), Gonzalo Higuain (Napoli)

Antrenor: Gerardo Martino

BOLIVIA

Portari: Jose Penarrieta (Oriente Petrolero), Romel Quinonez (Bolivar), Hugo Suarez (Blooming)

Fundaşi: Marvin Bejarano (Oriente Petrolero), Cristian Coimbra (Blooming), Ronald Eguino (Bolivar), Miguel Hurtado (Blooming), Leonel Morales (Blooming), Ronald Raldes (Oriente Petrolero), Edemir Rodriguez (Bolivar), Edward Zenteno (Wilstermann)

Mijlocaşi: Danny Bejarano (Oriente Petrolero), Jhasmani Campos (Bolivar), Alejandro Chumacero (The Strongest), Pablo Escobar (The Strongest), Sebastian Gamarra (AC Milan), Damian Lizio (O'Higgins), Damir Miranda (Bolivar), Martin Smedberg (IFK Goteborg), Walter Veizaga (The Strongest)

Atacanţi: Marcelo Martins Moreno (Changchun Yatai), Ricardo Pedriel (Mersin Idmanyurdu), Alcides Pena (Oriente Petrolero)

Antrenor: Mauricio Soria

BRAZILIA

Portari: Jefferson (Botafogo), Marcelo Grohe (Gremio), Neto (Fiorentina)

Fundaşi: Fabinho (Monaco), Filipe Luis (Chelsea), Danilo (Real Madrid), David Luiz (PSG), Marquinhos (PSG), Thiago Silva (PSG), Miranda (Atletico Madrid)

Mijlocaşi: Elias (Corinthians), Fernandinho (Manchester City), Casemiro (Porto), Willian (Chelsea), Philippe Coutinho (Liverpool), Everton Ribeiro (Al-Ahli), Douglas Costa (Shakhtar Donetsk), Fred (Shakhtar Donetsk)

Atacanţi: Neymar (Barcelona), Robinho (Santos), Roberto Firmino (Hoffenheim), Diego Tardelli (Shandong Luneng)

Antrenor: Carlos Dunga

CHILE

Portari: Claudio Bravo (Barcelona), Paulo Garces (Colo-Colo), Johnny Herrera (Universidad de Chile)

Fundaşi: Miiko Albornoz (Hannover), Mauricio Isla (Juventus), Gonzalo Jara (Mainz), Gary Medel (Inter), Eugenio Mena (Cruzeiro), Jose Rojas (Universidad de Chile)

Mijlocaşi: Charles Aránguiz (Internacional), Jean Beausejour (Colo-Colo), Carlos Carmona (Atalanta), Marcelo Díaz (Hamburg), Matías Fernandez (Fiorentina), Felipe Gutiérrez (Twente), Arturo Vidal (Juventus), David Pizarro (Fiorentina), Jorge Valdivia (Palmeiras)

Atacanţi: Alexis Sánchez (Arsenal), Eduardo Vargas (Napoli), Angelo Henríquez (Dinamo Zagreb), Mauricio Pinilla (Atalanta), Edson Puch (Huracan)

Antrenor: Jorge Sampaoli (argentinian)

COLUMBIA

Portari: Cristian Bonilla (Equidad), David Ospina (Arsenal), Camilo Vargas (Atlético Nacional)

Fundaşi: Darwin Andrade (Standard Liege), Santiago Arias (PSV), Pablo Armero (Flamengo), Pedro Franco (Besiktas), Jeison Murillo (Granada), Carlos Valdes (Nacional), Cristian Zapata (Milan), Camilo Zuniga (Napoli)

Mijlocaşi: Edwin Cardona (Monterrey), Juan Cuadrado (Chelsea), Alexander Mejia (Monterrey), James Rodríguez (Real Madrid), Carlos Sanchez (Aston Villa), Edwin Valencia (Santos)

Atacanţi: Carlos Bacca (Sevilla), Radamel Falcao (Monaco), Teofilo Gutierrez (River Plate), Victor Ibarbo (Roma), Jackson Martinez (Porto), Luis Muriel (Sampdoria)

Antrenor: Jose Pekerman (argentinian)

ECUADOR

Portari: Alexander Domínguez (Liga de Quito), Esteban Dreer (Emelec), Librado Azcona (Independiente del Valle)

Fundaşi: Juan Carlos Paredes (Watford), Frickson Erazo (Gremio), Gabriel Achilier (Emelec), Jhon Narváez (Emelec), Oscar Bagüí (Emelec), Walter Ayoví (Pachuca), Arturo Mina (Independiente del Valle), Mario Pineida (Independiente del Valle)

Mijlocaşi: Christian Noboa (PAOK), Renato Ibarra (Vitesse), Pedro Larrea (Liga de Loja), Pedro Quinonez (Emelec), Osbaldo Lastra (Emelec), Fidel Martínez (Pumas), Jonathan Gonzáles, (Universidad de Guadalajara), Juan Cazares (Banfield)

Atacanţi: Enner Valencia (West Ham), Jaime Ayoví (Godoy Cruz), Jefferson Montero (Swansea), Miller Bolanos (Emelec)

Antrenor: Gustavo Quinteros (bolivian)

JAMAICA

Portari: Ryan Thompson (Pittsburgh Riverhounds), Duwayne Kerr (Sarpsborg 08), Dwayne Miller (Syrianska)

Fundaşi: Wes Morgan (Leicester City), Jermaine Taylor (Houston Dynamo), Michael Hector (Reading), Daniel Gordon (Karlsruher), Adrian Mariappa (Crystal Palace), Hughan Gray (Waterhouse FC), Kemar Lawrence (New York Red Bulls)

Mijlocaşi: Je-Vaughn Watson (FC Dallas), Rodolph Austin (Leeds United), Joel Grant (Yeovil), Lance Laing (FC Edmonton), Garath McCleary (Reading), Joel McAnuff (Leyton Orient)

Atacanţi: Allan Ottey (Mobay United), Giles Barnes (Houston Dynamo), Darren Mattocks (Vancouver), Simon Dawkins (Derby County), Deshorn Brown (Valarenga), Romeo Parkes (Isidro Metapan), Dino Williams (Mobay United)

Antrenor: Winfried Schafer (german)

MEXIC

Portari: Jose Corona (Cruz Azul), Alfredo Talavera (Toluca), Meliton Hernandez (Veracruz)

Fundaşi: George Corral (Queretaro), Gerardo Flores (Cruz Azul), Rafael Marquez (Verona), Hugo Ayala (UANL), Julio Dominguez (Cruz Azul), Carlos Salcedo (Guadalajara), Miguel Angel Herrera (Pachuca), Adrian Aldrete (Santos Laguna), Efrain Velarde (Monterrey)

Mijlocaşi: Mario Osuna (Queretaro), Juan Carlos Medina (Atlas), Javier Guemez (Tijuana), Jesus Manuel Corona (FC Twente), Javier Aquino (Rayo Vallecano), Luis Montes (Leon), Marco Fabian (Guadalajara)

Atacanţi: Raul Jimenez (Atletico Madrid), Eduardo Herrera (UNAM), Enrique Esqueda (UANL), Vicente Matias Vuoso (Chiapas)

Antrenor: Miguel Herrera

PARAGUAY

Portari: Justo Villar (Colo Colo), Anthony Silva (Independiente Medellín), Alfredo Aguilar (Guaraní)

Fundaşi: Paulo Da Silva (Toluca), Marcos Caceres (Newell's Old Boys), Pablo Aguilar (America), Miguel Samudio (America), Ivan Píris (Udinese), Fabian Balbuena (Libertad), Bruno Valdez (Cerro Porteno)

Mijlocaşi: Víctor Caceres (Flamengo), Osvaldo Martinez (América), Nestor Ortigoza (San Lorenzo), Richard Ortiz (Toluca), Oscar Romero (Racing), Osmar Molinas (Libertad), Eduardo Aranda (Olimpia)

Atacanţi: Roque Santa Cruz (Cruz Azul), Lucas Barrios (Montpellier), Nelson Haedo Valdez (Eintracht Frankfurt), Edgar Benítez (Toluca), Derlis González (FC Basel), Raul Bobadilla (Augsburg)

Antrenor: Ramón Díaz (argentinian)

PERU

Portari: Pedro Gallese (Juan Aurich), Diego Penny (Sporting Cristal), Salomon Libman (Cesar Vallejo)

Fundaşi: Luis Advincula (Vitoria Setubal), Carlos Zambrano (Eintracht Frankfurt), Pedro Requena (Cesar Vallejo), Hansell Riojas (Cesar Vallejo), Christian Ramos (Juan Aurich), Yoshimar Yotun (Malmö), Jair Cespedes (Juan Aurich)

Mijlocaşi: Josepmir Ballon (Sporting Cristal), Edwin Retamoso (Real Garcilaso), Carlos Lobaton (Sporting Cristal), Carlos Ascues (Melgar), Joel Sanchez (Universidad San Martín de Porres), Paolo Hurtado (Pacos de Ferreira), Juan Manuel Vargas (Fiorentina), Christian Cueva (Alianza Lima), Cristian Benavente (Real Madrid Castilla), Paulo Albarracin (Alianza Lima)

Atacanţi: Andre Carrillo (Sporting CP), Jefferson Farfan (Schalke), Paolo Guerrero (Corinthians), Claudio Pizarro (Bayern Munich), Yordy Reyna (RB Leipzig)

Antrenor: Ricardo Gareca (argentinian)

URUGUAY

Portari: Fernando Muslera (Galatasaray), Martin Silva (Vasco da Gama), Rodrigo Munoz (Libertad)

Fundaşi: Maxi Pereira (Benfica), Jose Maria Gimenez (Atletico Madrid), Diego Godin (Atletico Madrid), Sebastian Coates (Sunderland), Gaston Silva (Torino), Alvaro Pereira (Estudiantes), Mathias Corujo (Universidad de Chile), Jorge Fucile (Nacional)

Mijlocaşi: Alvaro Gonzalez (Torino), Carlos Sanchez (River Plate), Egidio Arevalo Rios (UANL), Guzman Pereira (Universidad de Chile), Nicolas Lodeiro (Boca Juniors), Cristian Rodriguez (Gremio), Giorgian De Arrascaeta (Cruzeiro)

Atacanţi: Diego Rolan (Bordeaux), Jonathan Rodriguez (Benfica), Edinson Cavani (Paris Saint-Germain), Christian Stuani (Espanyol), Abel Hernandez (Hull City)

Antrenor: Oscar Tabarez

VENEZUELA

Portari: Alain Baroja (Caracas), Wuilker Farinez (Caracas), Daniel Hernandez (Tenerife)

Fundaşi: Gabriel Cichero (Mineros de Guayana), Grenddy Perozo (Ajaccio), Andres Tunez (Buriram United), Wilker Angel (Deportivo Tachira), Roberto Rosales (Malaga), Fernando Amorebieta (Middlesbrough), Oswaldo Vizcarrondo (Nantes)

Mijlocaşi: Rafael Acosta (Mineros de Guayana), Ronald Vargas (Baliskersirspor), Franklin Lucena (Deportivo La Guaira), Cesar Gonzalez (Deportivo Táchira), Tomas Rincon (Genoa), John Murillo (Zamora), Luis Manuel Seijas (Santa Fe), Juan Arango (Tijuana), Alejandro Guerra (Atletico Nacional)

Atacanţi: Gelmin Rivas (Deportivo Táchira), Nicolas "Miku" Fedor (Rayo Vallecano), Josef Martínez (Torino), Salomon Rondon (Zenit)

Antrenor: Noel Sanvicente

Barcelona si Juventus in istoria finalelor UEFA Champions League

      Astazi Barcelona si Juventus se intalnesc in ultimul act al celei mai importante competitii din lume la nivel de club, UEFA Champions League. Un moment bun pentru a trece in revista prezentelor celor doua formatii in finalele acestei intreceri.

      Barcelona.
      Formatia catalana a disputat pana acum sapte finale UCL, reusind sa castige patru si au pierdut trei. Prima finala disputata a fost cea din 1961, cand Barcelona cu o super echipa din care faceau parte Kubala, Suarez, Kocsis, Csibor, a pierdut in fata portughezilor de la Benfica, cu scorul de 3-2. De atunci fanii blau-grana au avut de asteptat 25 de ani pana echipa lor favorita sa se mai califice intr-o finala. In sezonul 85-86, Barcelona ajunge in finala de la Sevilla impotriva Stelei, pe parcursul acelei campanii eliminand-o in sferturi chiar pe adversara de astazi Juventus Torino, dupa 1-0 pe terent propriu si 1-1 in partida din Italia. Desi pornea ca mare favorita, Barcelona pierde finala dupa penalty-uri, scor 0-2, portarul Duckadam reusind sa pareze toate loviturile excutate de jucatorii spanioli. Barcelona sparge pana la urma gheata in sezonul 1992, cand reuseste sa castige finala in fata Sampdoriei, Ronald Koeman inscriind unicul gol al partidei in minutul 112, dintr-o lovitura libera perfect executata. Sezonul 93-94 ne-o aduce din nou pe Barcelona in finala, de aceasta data adversara fiind AC Milan. Cruyff, antrenorul catalanilor la acea vreme, avea sa primeasca o lectie de fotbal din partea omologului sau de pe banca Milanului, Fabio Capello. Italienii au castigat surprinzator cu scorul de 4-0, chiar daca Barcelona avea un super atac in care straluceau Romario si Stoichkov, poate cei mai buni atacanti ai momentului in Europa. A urmat din nou o pauza de 12 ani fara ca Barca sa mai fie prezenta intr-o finala de UCL. In cele din urma, in 2006, cu Frank Rijkaard pe banca si cu un Ronaldinho intr-o forma de zile mari in acel sezon, Barcelona reusea sa triumfe in fata lui Arsenal cu scorul de 2-1 prin golurile marcate spre finalul partidei de Eto'o si Belletti. Sezoanele 2008-2009 si 2010-2011 urmau sa aduca alte doua trofee UCL in vitrina clubului catalan, sezoane care practic se confunda cu prestatiile de exceptie ale lui Messi, ajutat de Xavi si Iniesta, cei trei jucatori contribuind decisiv la marile succese din acea perioada. Ambele finale au fost castigate in fata englezilor de la Manchester United, 2-0 in finala din 2009 si 3-1 in 2011. De mentionat si numele tehnicianului Pep Guardiola, cel care a condus de pe banca formatia blau-grana in acesti ani.

      Juventus.
      Italienii de la Juventus Torino au disputat si ei tot sapte finale, insa au reusit sa castige doar doua si au pierdut cinci (cele mai multe finale pierdute, la fel ca Bayern M si Benfica Lisabona). Prima prezenta intr-o finala a avut loc in 1973, cand Batrana Doamna pierde in fata marelui Ajax, care era deja la cel de al treilea trofeu consecutiv, cu scorul de 0-1. La 10 ani distanta, Juventus se califica din nou in finala si avand in componenta 6 campioni mondiali printre care golgheterul Paolo Rossi si cel mai bun jucator al acelui moment, Michel Platini, porneste cu prima sansa in fata campioanei Germaniei de Vest, Hamburger SV. Surprinzator, Juventus pierde cu 1-0 in urma unei prestatii modeste, Magath inscriind unicul gol al partidei. Torinezii se vor revansa fata de suporteri in 1985, cand reusesc sa castige mult ravnitul trofeu depasind-o pe Liverpool cu scorul de 1-0, Platini inscriind unicul gol al partidei in minutul 58 din penalty. A fost o finala umbrita de evenimentele care au precedat partida, 39 de fani italienii decedand, iar altii 600 fiind grav raniti. Multa lume il acuza si acum pe jucatorul francez pentru felul in care s-a bucurat la marcarea golului, la fel cum multi sustin pe buna dreptate ca acea partida nu trebuia sa inceapa. In anii 90 Juventus va disputa 3 finale consecutive, 96, 97, 98, castigand-o doar pe prima, cand va trece de Ajax Amsterdam in urma loviturilor de departajare, scorul dupa 120 de minute fiind 1-1, Ravanelli inscriind pentru bianconeri. Anul urmator Batrana Doamna pierdea finala cu Borussia Dortmund pornind din nou ca mare favorita, scor 1-3, iar un an mai tarziu, in 1998 echipa care o va invinge in finala va fi Real Madrid, spaniolii reusind sa castige trofeul dupa o pauza de 32 de ani. Ultima finala jucata de Juventus a fost cea din 2003, cand Juventus este invinsa de rivala din campionat AC Milan, 2-3 in urma loviturilor de departajare, scorul dupa 120 de minute fiind 0-0. In acel sezon Juventus a trecut in sferturile competitiei de Barcelona cu scorul general de 3-2.

      Daca Barcelona va reusi sa castige partida din aceasta seara, va ajunge la cinci trofee castigate, egalandu-le astfel intr-un clasament all-time pe Liverpool si Bayern, in timp ce Juventus va ajunge la trei trofee in cazul unui succes, Manchester United si Internazionale Milano fiind echipele pe care torinezii le va egala.

   

Jucatori de legenda (2): "Der Kaiser" Franz Beckenbauer

      Prima data am auzit numele Franz Beckenbauer cu ocazia Campionatului Mondial din Italia 90, aveam aproape 11 ani, era putin dupa revolutie, asa ca nu aveam de unde sa stiu prea multe despre cel care statea pe banca RFG-ului, nationala care avea sa castige acel turneu final. Cu trecerea anilor, din carti sau de la televizor, din emisiuni retrospective sau din ziarele de sport, am aflat ca Franz Beckenbauer a fost si un mare jucator, chiar foarte mare.

Desen: Roman Cenusa

      "Der Kaiser" era un fotbalist complet, avand un stil de joc elegant, era un vizionar in teren, anticipa miscarile adversarilor si avea reale calitati de lider. Apreciat pentru polivalenta sa, "Der Kaiser" a evoluat in mai multe zone ale terenului, dar s-a afirmat pe postul de libero, fiind cel care a dezvoltat si a modernizat aceasta pozitie. Celebre sunt si iesirile sale cu balonul la picior din aparare, declansand de multe ori atacuri periculoase pentru poarta adversa. A dat dovada intotdeauna de spirit de sacrificiu, fiind celebru pentru felul in care a jucat in partida din semifinale cu Italia de la mondialul mexican din 70. Avand umarul dislocat in urma unui contact dur cu un adversar, Beckenbauer a terminat partida cu bratul legat de torace cu o fasa elastica, din pacate insa Germania avea sa piarda dramatic acea partida , scor 3-4, la capatul a 120 de minute epuizante. Franz a avut o contributie importanta la succesele nationalei sale inca de tanar, la mondialul din Anglia 1966, pe cand avea 21 de ani, reusea sa marcheze de 4 ori, unul dintre goluri fiind cel al victoriei din semifinala cu Rusia. Germania pierdea finala in fata Angliei, insa castigase un mare jucator. A fost capitanul echipei nationale la succesele din 72 la Campionatul European si 74 la Campionatul Mondial, turneu la care Germania a triumfat in finala in fata Olandei lui Cruyff, jucator cu care "Der Kaiser" a dus un duel de la distanta in anii 70 pentru suprematia in fotbalul european, duel care s-a intensificat si la nivel de club, Bayern si Ajax castigand in acei ani 6 trofee ale Cupei Campionilor Europeni.

"Der Kaiser" la celebrul meci cu Italia

      Beckenbauer a imbracat tricoul echipei nationale in 103 partide si a marca 14 goluri, timp in care a castigat un titlu mondial si unul european. Cu Bayern Munchen a reusit sa castige de 5 ori titlul in Bundesliga, de 5 ori Cupa Germaniei, iar pe plan international are in palmares 3 Cupe ale Campionilor, o Cupa UEFA si un trofeu Intercontinental.  Practic, urcusul lui Bayern Munchen in fotbalul mondial se poate confunda cu numele lui Franz Beckenbauer, care avandu-i alaturi pe Sepp Maier si Gerd Muller, a reusit sa aduca primele mari succese din istoria clubului. Individual, a reusit sa castige si Balonul de Aur in doua randuri, 1972 si 1976. Spre finalul carierei se transfera la Cosmos New York, unde joaca alaturi de marele Pele, reusind sa castige de 3 ori consecutiv titlul de campion. Revine in Germania si evolueaza la Hamburg, echipa cu care mai castiga un titlul de campion al Germaniei in 1982.

Franz Beckenbauer, capitanul campioanei mondiale

      Ca antrenor a condus nationala tarii sale spre finala mondialului din Mexic in 1986 pe care a pierdut-o in fata Argentinei lui Maradona. Isi ia insa revansa in 1990 cand va castiga titlul mondial in fata aceleiasi nationale.

Cateva cuvinte despre Cupa Italiei

      In aceasta seara se disputa finala Cupei Italiei intre Juventus Torino si Lazio Roma. Cele doua formatii detin impreuna 15 trofee, Juventus 9, pe primul loc la egalitate cu AS Roma, iar Lazio 6. Va vine sa credeti sau nu, Juventus nu a mai castigat trofeul din 1995, atunci reusind sa invinga intr-o dubla mansa pe Parma cu scorul general de 3-0. Ultimul triumf al lazialilor dateaza din 2013 cand a invins-o in finala chiar pe marea rivala AS Roma, prin golul lui Lulic. 
       Pana sa ajunga in finala Juventus a trecut de Hellas Verona, Parma si Fiorentina, in timp ce Lazio le-a depasit pe Bassano Virtus, Varese, Torino, Milan si Napoli. Cele doua combatante s-au mai intalnit o data in finala cupei, sezonul 2003-2004, atunci castigand Lazio dupa 2-0 la Roma si 2-2 in returul de la Torino. De mentionat faptul ca torinezii au sansa in acest an sa reuseasca o tripla istorica, campionat, cupa, Champions League.

       Sa vedem si cateva statistici ale acestei competitii, incepand cu o lista a castigatoarelor Cupei Italiei de pana acum:

 9 Juventus, Roma
 7 Internazionale
 6 Fiorentina, Lazio
 5 Milan, Napoli, Torino
 4 Sampdoria
 3 Parma
 2 Bologna
 1 Atalanta, Genoa, Vado, Venezia, Vicenza 

      Topul marcatorilor all time in Cupa Italiei:
 1. Altobelli 56
 2. Boninsegna 48
 3. Savoldi 47
 4. Vialli 42
 5. Anastasi 37
 6. Pulici 37
 7. R. Baggio 36
 8. Gigi Riva 33
 9. Mancini 32
10. Pruzzo 30

      Topul prezentelor all time in Cupa Italiei:
 1. Mancini 120
 2. Bergomi 119
 3. Vierchowod 116
 4. Causio 113
 5. G. Galli 112
 6. Zoff 110
 7. Ivano Bordon 102
 8. Salsano 102
 9. Bruscolotti 100
10. Scirea 100